 |
||
Meșteșuguri și tradiții populareÎn peisajul etnografic românesc, un loc aparte îl ocupă satele specializate în întregime în meşteşuguri populare. Aceşti meşteri, consideraţi ca adevăraţi artişti, satisfăceau în primul rând nevoile comunităţilor locale, dar şi al zonelor învecinate, extinzându-şi aria de desfacere a produselor meşteşugăreşti până peste graniţele României, în Ucraina Transcarpatică, în estul Ungariei, în Serbia şi nordul Bulgariei.
 Cornel Banciu , butar din Dobroț Satul Dobroţ este cunoscut pentru dogărit („butnăritul”), meşteşug care a fost practicat la o scară mai redusă şi de către locuitorii din Hălmăgel, Hălmagiu, Birtin şi Prihodişte. Dacă în anul 1900, satul Dobroţ avea 299 de locuitori, la recensământul din anul 1948 au fost înregistraţi 324 de locuitori, grupaţi în 70 de gospodării. La fel ca şi în satul Leauţ şi aici terenul agricol era redus faţă de numărul populaţiei şi slab productiv. Situaţia uneltelor agricole indică rolul redus al agriculturii în satul Dobroţ: mai puţin de un plug la două gospodării şi două care la trei gospodării. În aceste condiţii, locuitorii din Dobroţ au fost nevoiţi să se orienteze spre acest meşteşug. Se folosea lemnul de stejar, aflat din belşug în hotarul satului şi a celor vecine. Meşterii dogari produceau următoarele vase de lemn: bute pentru varză, berbinţă pentru brînză, găletuşe pentru castraveţi, butoi pentru vin, butoiaş pentru rachiu, ghioabă pentru unt. Aceste produse erau vîndute pe bani la tîrgurile de ţară ori pe cereale în diferite localităţi din Cîmpia Aradului, Banat, Valea Mureşului, Ţinutul Hunedoarei, părţile Făgăraşului şi ale Sibiului. Cornel Banciu din Dobroț, este cel mai cunoscut meșter de butoaie. Tot în lemn lucrează și Negriu Voicu, el confecționează linguri și alte unelte gospodărești. Obîrşa este un străvechi centru de olari din Ţara Zarandului, aici păstrîndu-se mai mult decît în alte centre ceramice, o îndelungată tradiţie pe linie morfologică şi decorativă. Dacă în multe centre ceramice din ţară latura estetică a obiectelor a câştigat teren în dauna celei utilitare, aici predomină partea utilitară. Ceramica de Obârşa este de culoare roşie şi este smălţuită, dar se fac vase şi nesmălţuite. Motivul brâului alveolar, de sorginte dacică, este încă prezent în creaţia olarilor din Obârşa. Meşterii olari modelează diverse obiecte, în special vase: oale mari şi mici, oale pentru sarmale, cratiţe, ulcioare, căni, blide mari şi mici, vaze pentru flori, strecurătoare, jucării(cuci). Ele se caracterizează prin tradiţionalitatea formelor şi ornamentelor simple, geometrice, constând din aplicarea cu hume colorate a motivelor decorative, aplicate cu cornul sau cu pensula. Arderea vaselor se făcea în cuptoare tronconice de suprafaţă, zidite din piatră, cu liant de argilă, fără canale de foc, dispuse simetric. Produsele ceramice erau desfăcute în primul rând în zona Munţilor Apuseni la trgurile de la Brad, Abrud, Cîmpeni dar şi la Deva, Dobra, Haţeg, Alba Iulia, Timişoara, Caransebeş etc. Borza Mircea - meșter olar din Obîrșa             O gospodărie tradţională a unui olar din Obârşa cuprindea casa cu târnaţ (prispă deschisă cu stâlpi), şura cu grajdul pentru vite şi oi, coteţul pentru porci, toate acestea fiind lucrate din bârne rotunde de stejar, aşezate în cununi orizontale şi încheiate la capete în cheutori rotunde. Casa, lipită cu pământ şi văruită, are două încăperi. În tindă este organizat atelierul olarului, cu roata de olar prinsă de laviţă, scaunele şi poliţele de uscat vasele. Dintre procedeele tehnice arhaice specifice acestui centru ceramic, amintim baterea lutului cu fierul, pe scăunoc (laviţă lată din lemn de fag, pe patru picioare). Alături de satele specializate în meşteşuguri populare, locuitorii din comuna Tomeşti s-au făcut remarcaţi şi prin diverse instalaţii tehnice ţărăneşti cum ar fi oloiniţele, care mai funcţionează doar în satul Şteia.
Chiar dacă o mare parte dintre obiceiuri s-a pierdut, în unele sate încă se mai păstrează cele legate de Sărbătoarea Naşterii Domnului, de Paşti şi Rusalii, obiceiurile de la naştere, botez, nuntă şi înmormântare, precum şi unele legate de ocupaţii. De asemenea, în majoritatea satelor din Ţara Zarandului se păstrează tradiţia nedilor, adevărate sărbători ale fiecărei comunităţi locale Dintre obiceiurile legate de ocupaţii, cel mai cunoscut era claca o importantă formă tradiţională de intrajutorare în muncă, care avea şi importante conotaţii sociale şi culturale. Clăci se făceau la tors de cânepă, in sau lână, cosit, transportul furajelor, transportul lemnelor pentru o construcţie, la acoperirea caselor sau a şurilor cu paie. Dar cele mai renumite erau clăcile la secerat, la care participau de la 20-30 persoane până la peste 100 de femei şi bărbaţi, secerătorii fiind „sprijiniţi în muncă” de „ceteraşi”. Toată ziua de secerat se desfăşura aproape într-o veselie nefirească, gazda oferindu-le secerătorilor, pe lângă muzică, mâncare pe săturate şi ţuică. Momentul cel aşteptat era petrecerea de seara care se organiza de obicei în şură, unde tinerii jucau pînă a doua zi dimineaţa. Sărbătoarea meşterilor populari din Ţara Zarandului este unul dintre cele mai importante evenimente cultural – artistice din Țara Zarandului. Această manifestare a fost inițiată, acum mai bine de două decenii, de către fostul primar Octavian Tămaș, scopul acesteia fiind acela de a conserva și promova creația meșterilor populari din Țara Zarandului și din Transilvania.                  Se desfășoară anual în cunoscutul centru de olari Obârșa, pe Platoul Lacuri, la o săptămână după Tg. de la Găina. Sâmbăta este dedicată tineretului, iar duminica are loc târgul meșterilor populari, după care, pe scena amenajată în aer liber, ansambluri folclorice și cunoscuți soliști de muzică populară susțin spectacole pentru toți participanții.
Târgul de pe Muntele Găina, este cea mai cunoscută sărbătoare din Munții Apuseni și poate din întreg spațiul carpatic românesc.
 Târgul de pe Muntele Găina Situat la 1486 m, Muntele Găina, de formă conică prelungită, cu un întins platou lipsit de pădure, este renumit pentru vestitul târg care de multe secole se ţine în cea mai apropiată duminică de Sf. Ilie(20 iulie). Originile acestui târg pe înălţimi, cu trimiteri în mitologie (cultul Soarelui) sunt foarte vechi, antrenând în timp şi relaţii între mai multe zone cu o structură economică coplementară, din Câmpia Aradului până în Mocănimea Munţilor Trascău, din Câmpia Transilvaniei până în Munţii Metaliferi şi ai Zarandului. Până de curând, pe acest munte aveau loc stabil de târg aproximativ 80 de sate, unde aduceau spre vânzare vase din lemn, fluiere, tulnice, greble, furci, toporişti de coasă, spete, vase din lut, sumane, cojoace, miere şi renumita ţuică de cireşe de la Blăjeni şi Bulzeşti, alte produse alimentare. În noaptea de sâmbătă spre duminică, la poalele muntelui, în jurul focurilor, moţii îşi petreceau, aproape fiecare sat având proprii „ceteraşi”. Conform tradiţiei, răsăritul Soarelui trebuie să te găseacă sus pe vârful muntelui, pentru ca în tot restul anului să-ţi meargă bine (străvechiul cult al Soarelui). Petrecerea se relua duminica, tinerii legând prietenii, care de multe ori se încheiau cu căsătorii. Chiar dacă s-au pierdut o parte dintre simbolurile şi semnificaţiile de odinioară, tradiţia târgului se păstrează, dovadă fiind prezenţa în fiecare an, a zeci de mii de participanţi. Despre Muntele Găina şi vestitul târg au apărut şi circulat multe legende. Una dintre acestea povesteşte că o zână bogată şi frumoasă trăia pe vârful muntelui Găina, într-un palat strălucitor ce se vedea de la mare depărtare. Această zână avea în palatul ei, o găină cu pene de aur care făcea în fiecare zi trei ouă de aur. Fiind foarte generoasă, zâna dăruia fiecărei fete care se căsătorea, câte un ou de aur. Vestea acestei găini a mers departe. Trei flăcăi din Vidra au pus însă, gând rău găinii de aur şi îmbrăcaţi în haine de fată, pătrund în palat, iar zâna socotindu-i fete sărace, porunceşte ca fecărei „fete” să i se dea câte un ou de aur. Doi dintre cei trei flăcăi au furat găina care era închisă într-un coteţ de aur, iar cel de-al treilea a luat un coş plin cu ouă de aur. În timp ce fugeau, găina de sub braţul răpitorului a dat de veste păzitorilor, care prin sunete de tulnice i-au alertat pe călăreţii ce au pornit pe urmele răpitorilor. Coborînd noaptea, răpitorii nu au mai putut fi prinşi, dar unul dintre ei a scăpat coşul cu ouăle de aur , care spărgându-se au fost luate de apele Arieşului. Găina a fost închisă într-o peşteră, de unde apoi ar fi zburat la Roşia Montană. După această întâmplare, frumoasa zână a căzut într-o mare tristeţe şi nu peste mult timp a părăsit pentru totdeauna palatul de pe culmea muntelui, pe care l-a dărâmat din temelii. De atunci Arieşul poartă în albia lui nisip bogat în aur, iar din munţii din jur se scoate aur. Legenda mai spune că şi pe culmea Muntelui Găina, printre stânci, mult timp după aceea s-au găsit ouă de aur, şi că din acele timpuri urcă an de an flăcăi şi fete, la târgul de pe „Muntele sacru” al moţilor. Două simboluri - oul şi aurul- conduc în legenda Muntelui Găina la mituri cosmogonice. Mircea Eliade arată că miturile cosmogonice au supravieţuit la nivelul simbolului. Oul păstrează sensul principal al „oului cosmogonic”, de a asigura repetarea naşterii exemplare a Cosmosului, căruia i se asociază alt simbol: „forţele cosmice ale aurului, prin tot ce el aduce cu sine din nivelul solar căruia îi aparţine: forţă, durată, eternitate”. Târgul de la Găina a păstrat până în zilele noaste simboluri şi practici arhaice: un popas odată cu înserarea sub vârful muntelui, în marginea pădurii; aprinderea şi întreţinerea unor focuri în timpul nopţii sub vârful înalt; urcarea ultimului povârniş înainte de ivirea zorilor; târgul, petrecerea, cântecele din tulnic şi fluier, ce încep odată cu răsăritul soarelui şi sfârşesc înainte de asfinţit. În ultimele decenii, cînd majoritatea nedeilor din Carpaţii României fie au coborât de pe munţi jos în sate sau pur şi simplu au dispărut, Târgul de la Găina rămâne ca o enclavă în peisajul cultural tradiţional românesc, cu toate mutaţiile suferite în timp. Folclorul muzical şi coregrafic este reprezentat prin numeroasele variante ale „ţarinei”, despre care cunoscutul folclorist Ovidiu Bârlea spunea: „ţarina este tipul cel mai rafinat al jocului de perechi”. Biserica de lemn din satul Şteia - are hramul „Sf. Nicolae” şi datează din sec. XVII. Nu figurează pe Lista Monumentelor Istorice, din cauza unor lucrări de reparaţii efectuate în anii 1966 şi 1988, când au tencuite faţadele exterioare, a fost adosat un pridvor închis din cărămidă în dreptul unicei intrări apusene şi a fost înlocuită şindrila acperişului cu tablă. Cu toate acestea, biserica este foarte valoroasă prin ansamblul pictural inerior şi chiar prin arhitectura tradiţională.
Biserica de lemn din Șteia, atât de puțin cunoscută, este un giuvaer al bisericilor de lemn din judeţul Hunedoara, păstrând, ca și alte biserici din zonă (Basarabasa, Ociu, Lunca, Birtin, Căzănești, Brotuna) o pictură murală extraordinară, fapt ce o recomandă ca să fie înscrisă în Lista Monumentelor Istorice din România. sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_de_lemn_din_%C8%98teiaBisericile ortodoxe din comuna Tomești       |
||
